Recomandări după operaţia pentru aderenţe peritoneale

În cursul oricărei intervenţii chirurgicale pe suprafaţa peritoneului, care tapetează peretele abdominal şi organele din cavitatea abdominală, apar mici leziuni, cu întreruperea stratului de celule mezoteliale de la suprafaţa sa. Procesul de vindecare a acestor leziuni începe cu apariţia unui cheag în care migrează leucocite, celule mezoteliale şi fibrină. Filamentele de fibrină sunt apoi dizolvate prin fibrinoliză, defectul este acoperit cu celule mezoteliale normale, iar aderenţele iniţiale dispar. Defectele în procesul de fibrinoliză fac să persiste punţile de fibrină care se formează între două suprafeţe, acestea fiind colonizate cu fibroblaşti care sintetizează colagenul. Acesta este modul de apariţie al aderenţelor permanente. Pe lângă măsurile operatorii menite să împiedice formarea lor, postoperator, pacientul care a fost operat pentru aderenţe peritoneale are şi el de urmat câteva recomandări de profilaxie:

• punţile de fibrină pot fi „rupte” prin mişcări ale pacientului, care face astfel să se modifice punctele de contact dintre suprafeţele acoperite cu peritoneu; mobilizarea pacientului trebuie începută însă imediat după revenirea sa din anestezie, prima dată în pat, prin schimbarea poziţiei la fiecare jumătate de oră, iar a doua zi se va da jos din pat şi va merge pe distanţe progresiv mai lungi;
• în mod tradiţional, prezenţa zgomotelor intestinale este semnul reluării activităţii intestinului şi permite începerea alimentaţiei orale; există situaţii în care aceste zgomote sunt prezente, iar pe sonda nazogastrică se evacuează peste 1000 ml de lichid, dovadă că tubul digestiv nu funcţionează încă normal; ingerarea de lichide, atât cât tolerează organismul, mestecarea de gumă postoperator şi reluarea cât mai rapidă a alimentaţiei orale permit revenirea cu o zi mai devreme a tranzitului intestinal; mişcările peristaltice ale intestinului sunt cel mai eficace remediu împotriva formării aderenţelor peritoneale;
• reducerea inflamaţiei peritoneale postoperator, prin administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene, cum ar fi ibuprofenul, pare să ajute fibrinoliza; pe de altă parte, efectul antialgic al ibuprofenului poate înlocui antialgicele de tip opioid care, deşi au un efect mai puternic, produc pareză intestinală şi prelungesc ileusul postoperator.

Regimul alimentar trebuie să ajute vindecarea şi are ca scop precis reducerea inflamaţiei. Aşa cum am menţionat deja, alimentaţia trebuie să revină cât mai repede la normal. Vor fi recomandate cu precădere alimente cu conţinut bogat în proteine, acizi graşi omega-3 şi omega-6, vitamine şi microelemente:

• proteine: carne de pasăre, vită, peşte, ficat de porc, pasăre, vită, brânză de vacă, iaurt, lapte;
• acizi graşi omega-3 şi omega-6: ulei de floarea soarelui, nuci, unt, ouă;
• vitamina A: ficat de porc, vită sau pasăre, pepene galben, cereale, cartofi dulci, spanac şi morcovi;
• vitamina B1: carne, ficat, ouă, peşte, lapte, pâine din făină integrală, fructe şi legume, ciuperci, nuci;
• vitamina B2: salată verde, spanac, caise, gălbenuş de ou, ficat, polen, cireşe, ciuperci, portocale, sfeclă roşie, prune, cartofi;
• vitamina B6: drojdie de bere, cereale integrale, lapte, ouă, organe de vită, peşte, fructe oleaginoase (nuci, arahide), legume proaspete, banane, avocado;
• vitamina B12: ficat (de porc, vită sau pasăre), peşte, stridii, lapte, brânzeturi;
• vitamina C: pătrunjel, broccoli, ardei, portocale, ananas, lămâie (consumată cu moderaţie), conopidă, varză de Bruxelles, afine, roşii, cartofi;
• zinc: crustacee, orez, ouă, nuci, ficat, iaurt;
• cupru: ficat (de porc, pasăre sau vită), carne roşie, fructe de mare sau vişine;
• fier: ficat (de vită, porc sau pasăre), carne roşie, creveţi, cereale, stafide, smochine; este asimilat mai bine dacă se asociază alimente care conţin vitamina C.

Alimentele care reduc inflamaţia sunt foarte importante pentru bolnavii operaţi de aderenţe peritoneale: cereale integrale, legume, nuci crude, fructe (dintre care cel mai antiinflamator este ananasul), peşte şi fructe de mare, lapte, ulei de soia, ulei extravirgin de măsline (în cantităţi moderate), carne de pasăre şi apă.

Alimentele cu efect proinflamator, de care trebuie să se ferească pacienţii cu risc de apariţie a aderenţelor, sunt carnea roşie, pâinea şi făinoasele rafinate, produsele lactate grase, roşiile, cartofii, untul, dulciurile, pizza, cartofii prăjiţi, dar şi orice aliment preparat prin prăjire, grăsimile şi băuturile carbogazoase. Pe lângă aceste alimente, pacientul trebuie să se ferească de aşa-zisele alimente grele, cu conţinut ridicat de fibre dure, greu digerabile: mazăre, fasole, struguri, pere, varză etc.

Regimul alimentar este recomandat pentru 4 săptămâni, însă alimentele care conţin celuloză dură este bine să fie scoase definitiv din alimentaţie.

Mesele se vor lua în porţii mici şi dese. Nu se recomandă consumul de alimente şi lichide în timpul nopţii. Pacienţii vor bea zilnic 2 litri de lichid, cu precădere apă plată.

Efortul fizic. Mobilizarea cât mai precoce a pacienţilor este una dintre măsurile care previn apariţia aderenţelor, toate activităţile fizice având rol antiinflamator. De aceea, se va urmări progresul zilnic în distanţa parcursă pe jos de către pacienţi. Greutăţile mai mari de 4-5 kg nu vor fi ridicate mai repede de 3-4 săptămâni. Întoarcerea la munca de birou se poate face după 3-4 săptămâni, iar la munca fizică grea, după 6-8 săptămâni, treptat.

Activitatea sexuală poate începe după 10-14 zile sau când nu determină apariţia durerii sau a oboselii. Conducerea maşinii şi a bicicletei este permisă după 2 săptămâni. Aceste recomandări sunt decalate cu aproximativ 2 săptămâni, dacă apar complicaţii locale (hematoame, seroame de plagă), sau chiar mai mult pentru complicaţiile generale (tromboze venoase profunde, pneumonie etc.).

Firele de sutură de la tegument se suprimă după 8-10 zile, iar pacientul trebuie să aibă grijă, când îşi face toaleta, să nu ude plaga operatorie până după scoaterea firelor. Baia este permisă după alte două săptămâni.

Controlul chirurgical se face, de obicei, după 21 de zile de la externare, la 3 şi 6 luni postoperator, sau chiar mai repede dacă apar complicaţii, şi se stabileşte împreună cu chirurgul, în ziua externării pacientului.